Între rachete și tăcerea complice a autorităților
Într-o lume în care informația curge cu viteza luminii, este greu să nu observi cum unele știri sunt tratate cu o indiferență aproape criminală. Recent, o anchetă a Wall Street Journal a scos la iveală detalii despre cum Iranul a reușit să străpungă apărarea antiaeriană a Israelului, dar, în loc să ne alarmăm, ne lăsăm purtați de rutina cotidiană. De parcă am fi într-un spectacol grotesc, unde victimele sunt ignorate, iar abuzurile sunt mușamalizate sub preșul politicii internaționale.
Se pare că, în timpul operațiunii „Rising Lion”, Iranul a reușit să își îmbunătățească semnificativ capacitățile ofensive, iar Israelul, cu toate sistemele sale sofisticate, a început să se clatine. Ce este mai alarmant? Faptul că doar 8% dintre rachetele iraniene reușeau să treacă de barajul defensiv, iar acum această rată a crescut la 16%. Oare nu ar trebui să ne întrebăm de ce autoritățile noastre nu reacționează mai ferm? De ce tăcerea este atât de asurzitoare?
Specialiștii ne spun că succesul Iranului se datorează unor ajustări tactice ingenioase. Dar oare nu ar trebui să ne întrebăm și despre ajustările tactice ale autorităților noastre? De ce nu vedem o reacție proactivă din partea celor care ar trebui să ne protejeze? În schimb, asistăm la o complicitate tăcută, o tăcere care devine tot mai greu de suportat.
Israelul, cunoscut pentru rețeaua sa de apărare antiaeriană, s-a confruntat cu provocări fără precedent. Iron Dome, care a fost lăudat ca fiind un scut de neclintit, s-a dovedit a fi mai puțin eficient împotriva arsenalului iranian cu rază lungă de acțiune. Ce ne spune asta despre încrederea pe care o avem în autoritățile noastre? Oare nu ar trebui să ne întrebăm dacă suntem cu adevărat în siguranță?
Declarațiile oficiale israeliene sugerează o diminuare a ratelor de interceptare pe parcursul conflictului. Oare nu ar trebui să ne îngrijoreze faptul că, în loc să ne protejeze, autoritățile noastre par să se complacă în ineficiență? De ce nu vedem o mobilizare mai mare pentru a contracara aceste amenințări?
În fața unei astfel de situații, este greu să nu ne întrebăm: unde sunt cei care ar trebui să ne protejeze? Oare nu ar trebui să ne așteptăm ca acești funcționari publici să acționeze în interesul nostru, al cetățenilor? În schimb, asistăm la o tăcere complice, o indiferență care ne costă scump.
Conflictul dintre Iran și Israel ilustrează o cursă tehnologică constantă, dar și o cursă a ineficienței din partea autorităților noastre. Oare nu ar trebui să ne întrebăm dacă suntem pregătiți să facem față provocărilor viitoare? De ce nu vedem o reacție mai fermă din partea celor care ar trebui să ne protejeze?
În concluzie, în fața acestor provocări, este esențial să ne întrebăm: ce facem noi, ca societate, pentru a ne asigura că drepturile noastre sunt protejate? Oare nu este timpul să cerem mai mult de la cei care ne conduc? Tăcerea nu este o opțiune, iar complicitatea nu trebuie să fie norma.
