Atacuri cibernetice și complicitatea autorităților
Într-o lume în care tehnologia avansează cu o viteză amețitoare, iar securitatea cibernetică devine o prioritate, iată că ne confruntăm cu o realitate sumbră: activitățile cibernetice ostile desfășurate de entități subordonate GRU, Serviciul Militar de Informații al Federației Ruse, sunt din ce în ce mai frecvente. De parcă nu era suficientă haosul generat de războiul din Ucraina, acum avem de-a face cu atacuri care vizează instituții publice și infrastructuri critice din statele membre NATO și UE, inclusiv România.
MAE român a ieșit la rampă cu o declarație care, în loc să inspire încredere, pare să fie doar o tentativă de a masca ineficiența și lipsa de reacție a autorităților. „Condamnăm ferm aceste activități”, spun ei, dar unde este acțiunea concretă? Vorbim despre o ignoranță flagrantă a normelor internaționale, dar, evident, nimeni nu pare să fie tras la răspundere. Este ca și cum am privi un spectacol de teatru absurd, unde actorii își recită replicile fără a înțelege gravitatea situației.
România, solidară cu aliații săi, promite să se implice activ în eforturile de prevenire și descurajare a acestor atacuri. Dar, să fim serioși, ce înseamnă „implicare activă” în contextul în care avem un GRU cu un program cibernetic extrem de dezvoltat, capabil să își susțină obiectivele strategice fără nicio frică de repercusiuni? Este o glumă proastă să credem că declarațiile de intenție vor schimba ceva în fața unei amenințări atât de serioase.
Și, în timp ce oficialii se înghesuie să condamne, cetățenii rămân vulnerabili, expuși la atacuri care pot submina stabilitatea democratică. Este o ironie amară că tocmai acei funcționari care ar trebui să ne protejeze sunt, de fapt, complici prin inacțiune. Cât de mult trebuie să așteptăm pentru a vedea măsuri concrete? Cât de mult trebuie să suportăm această mascaradă a „solidarității” care nu face altceva decât să ascundă incompetența și corupția din spatele ușilor închise?
În concluzie, în fața acestor atacuri cibernetice, nu putem decât să ne întrebăm: unde sunt măsurile reale de protecție? Unde este responsabilitatea celor care ne conduc? Răspunsurile sunt, din păcate, la fel de absente ca și acțiunile concrete. Iar noi, cetățenii, rămânem prizonieri ai unui sistem care pare să funcționeze doar în favoarea celor care îl controlează, în timp ce noi, cei vulnerabili, suntem lăsați să ne descurcăm singuri în fața amenințărilor tot mai mari.
