Vicepremierul și „taxa de protecție” scandalos
Într-o țară unde corupția se împletește cu politica ca un dans macabru, vicepremierul Dragoș Anastasiu a reușit să atragă atenția printr-un scandal care ar face invidioși chiar și cei mai experimentați mafioți. Se pare că, pentru a-și menține afacerea pe linia de plutire, a fost nevoit să plătească o „taxă de protecție” de peste 150.000 de euro, timp de opt ani, unei foste consiliere ANAF. O poveste de groază, dar care, în România, devine un banal episod de zi cu zi.
Guvernul, în toată splendoarea sa, a ieșit la rampă cu declarații care mai de care mai absurde, subliniind că Anastasiu nu a fost urmărit penal. Oare ce ar trebui să facă un politician pentru a fi tras la răspundere în această țară? Poate că un contract fictiv de consultanță, încheiat cu o firmă apropiată de un funcționar public, nu este suficient pentru a atrage atenția justiției. Asta ne arată, din nou, că legea este o glumă proastă în fața puterii.
Fosta consilieră, Angela Burlacu, a încercat să justifice sumele primite, invocând o situație medicală personală. Dar, să fim serioși, cine mai crede în povești de acest gen? Anastasiu a explicat că a acceptat să plătească această „taxă de protecție” din cauza amenințărilor cu închisoarea și distrugerea afacerii. Oare câte alte firme sunt în aceeași situație, dar nu au curajul să vorbească? Aceasta este realitatea unei economii subterane, unde frica și corupția sunt la ordinea zilei.
În fața instanței, Anastasiu a declarat că a fost „foarte stresat” din cauza amenințărilor venite din partea consilierei ANAF. Dar, în loc să se întrebe de ce a ajuns în această situație, el a preferat să plătească. Aceasta este mentalitatea care ne conduce: frica de a nu fi distrus de un sistem corupt, care își protejează propriii membri, în timp ce victimele sunt lăsate să sufere în tăcere.
Reacțiile oficialilor sunt la fel de hilare. Președintele Nicușor Dan a declarat că nu știe nimic despre scandal. Oare nu ar trebui să fie la curent cu ceea ce se întâmplă în guvernul pe care îl conduce? Sau poate că este mai bine să se facă că nu știe, pentru a nu-și compromite imaginea? Aceasta este o întrebare retorică, desigur, într-o țară în care responsabilitatea și transparența sunt doar cuvinte goale.
În concluzie, cazul Dragoș Anastasiu este un exemplu perfect al modului în care corupția și complicitatea funcționează în România. Oamenii care ar trebui să protejeze cetățenii devin, de fapt, complici ai abuzurilor. Este timpul ca societatea să se trezească și să nu mai accepte aceste practici. Dar, oare, va avea cineva curajul să facă acest lucru? Rămâne de văzut.
