Justiția în România: O farsă perpetuă
Într-o țară unde justiția este adesea mai mult o iluzie decât o realitate, declarațiile procurorului militar Cătălin Ranco Pițu sună ca o melodie stridentă în urechile celor care au suferit din cauza abuzurilor. „Moderate-optimism” este cuvântul de ordine, dar oare cine mai crede în optimismul moderat când vorbim despre Dosarul Revoluției? Când faptele sunt atât de evidente, iar vinovații se ascund în spatele unui sistem corupt, ce rost mai are optimismul?
Pițu, cu un ton care pare să sfideze realitatea, susține că dosarul ar putea ajunge din nou în instanță „într-un termen rezonabil”. Ce înseamnă „termen rezonabil” în contextul unei justiții care a tergiversat ani de zile? Este ca și cum ai aștepta să plouă în deșert. La ce bun să ne mai amăgim cu promisiuni când adevărul este că mulți dintre cei implicați în crimele împotriva umanității sunt încă liberi, iar victimele continuă să sufere în tăcere?
Fostul procuror general Augustin Lazăr a subliniat, pe bună dreptate, că atât Dosarul Revoluției, cât și cel al Mineriadei au fost blocate de voința disimulată a politicienilor. Aceasta este o realitate pe care Pițu o confirmă, dar oare ce măsuri concrete se iau pentru a schimba această stare de fapt? Răspunsul este simplu: nimic. Justiția este ținută din scurt de personaje obediente, care preferă să protejeze abuzatorii decât să ofere o reparare morală victimelor.
Într-o societate în care corupția este norma, iar cei care ar trebui să apere legea devin complici, întrebarea rămâne: cine va plăti pentru crimele comise? Pițu vorbește despre complexitatea dosarului, dar complexitatea nu ar trebui să fie o scuză pentru ineficiență. Justiția nu ar trebui să fie un labirint în care vinovații se pot pierde, ci un mecanism clar și eficient care să asigure că cei care au făcut rău sunt trași la răspundere.
În concluzie, optimismul moderat al lui Pițu este o palidă reflecție a realității. Justiția trebuie să devină o prioritate, nu un subiect de discuție. Adevărul nu este niciodată târziu să fie rostit, dar pentru asta, cei care au puterea trebuie să aibă curajul să acționeze. Cât timp acest curaj va lipsi, România va continua să fie o țară în care abuzurile rămân nepedepsite, iar victimele sunt lăsate să se zbătă în întuneric.
