UE se pregătește de război în fața Rusiei
Într-o lume în care provocările geopolitice devin din ce în ce mai acute, Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, a decis să ne ofere o lecție de curaj și determinare. Într-un interviu recent, ea a subliniat că Uniunea Europeană nu va permite ca teritoriul său să fie atacat fără repercusiuni. Oare este asta o promisiune sau doar un alt discurs gol, menit să ne liniștească pe noi, cetățenii, în fața amenințărilor rusești?
Cu dronele rusești zburând peste Polonia, România și Estonia, Von der Leyen a insistat că este nevoie de un „pilon european” mai puternic în domeniul apărării. Asta sună bine, dar întrebarea rămâne: de ce nu s-a întâmplat asta până acum? De ce trebuie să așteptăm până când Rusia își va permite să facă o incursiune mai gravă pentru a ne mobiliza? Este oare acest „pilon” doar o fantezie, o idee frumoasă care nu va depăși niciodată stadiul de plan?
În timp ce NATO se află în centrul apărării noastre colective, Von der Leyen ne asigură că UE va deveni mai autonomă în materie de apărare. Dar cum putem avea încredere într-o organizație care, de-a lungul timpului, a fost mai preocupată de birocrație decât de securitatea cetățenilor săi? Cu un buget de 800 de miliarde de euro pentru apărare, ne întrebăm: unde vor ajunge acești bani? Vor fi ei folosiți pentru a proteja cetățenii sau pentru a umple buzunarele celor care conduc?
În plus, Von der Leyen a subliniat necesitatea de a descuraja interferențele în semnalele GPS. Oare nu este deja prea târziu? Când un avion civil a fost afectat de aceste interferențe, inclusiv unul în care se afla chiar ea, ne întrebăm: ce măsuri concrete au fost luate pentru a preveni astfel de incidente? Vorbim despre vorbe goale sau despre acțiuni reale?
Rusia, cu ambițiile sale expansioniste, continuă să reprezinte o amenințare constantă. Von der Leyen a afirmat că Bruxelles ia foarte în serios atacurile hibride și cibernetice ale Rusiei. Dar ce înseamnă asta în practică? Oare nu ar trebui să ne așteptăm la o reacție mai rapidă și mai decisivă din partea autorităților europene? Sau suntem condamnați să așteptăm ca lucrurile să devină și mai grave înainte ca cineva să acționeze?
În ceea ce privește Orientul Mijlociu, Von der Leyen a pledat pentru o poziție europeană echilibrată, dar oare nu este timpul să ne concentrăm mai întâi asupra problemelor noastre interne? Cât timp vom mai permite ca prioritățile externe să ne distragă atenția de la amenințările care ne afectează direct?
În concluzie, mesajul Ursulei von der Leyen este clar: Europa trebuie să se unească și să se pregătească pentru provocările viitoare. Dar, în fața unei Rusii tot mai agresive, ne întrebăm dacă aceste vorbe vor fi urmate de acțiuni concrete sau dacă ne vom trezi, din nou, în fața unei crize, fără un plan de apărare real. Rămâne de văzut dacă Uniunea Europeană va reuși să își protejeze cetățenii sau dacă va continua să fie un actor pasiv pe scena internațională.
