Tragedii pe mare: O realitate ignorată
Într-o lume în care știrile despre tragediile umane sunt consumate cu aceeași indiferență cu care ne uităm la un film de groază, patru vieți s-au stins în largul insulei Lesbos, Grecia. O barcă pneumatică, care transporta 38 de migranți și refugiați, s-a scufundat, iar garda de coastă elenă a recuperat patru cadavre. Oare câte astfel de tragedii mai trebuie să se întâmple pentru ca cineva să reacționeze? Este evident că aceste vieți nu sunt decât statistici pentru cei care ar trebui să se îngrijoreze.
Identificarea victimelor și a supraviețuitorilor este în curs, dar ce contează cu adevărat? Oare cine se va întreba vreodată de ce acești oameni au fost nevoiți să își riște viețile pe ape periculoase, în loc să fie protejați de instituțiile care ar trebui să le asigure siguranța? Cu vânturi de 60 km/h și valuri de un metru și jumătate, barca a fost condamnată din start. Dar, evident, nimeni nu a avut nimic de spus despre condițiile în care acești oameni au fost lăsați să navigheze.
Majoritatea supraviețuitorilor sunt cetățeni ai unor țări africane, iar acum sunt transferați la un centru de găzduire și înregistrare. Dar cine se ocupă de traumele lor? Cine le va oferi ajutorul de care au nevoie? Este o întrebare retorică, având în vedere că, de cele mai multe ori, acești oameni sunt tratați ca niște paria, iar suferința lor este ignorată de cei care ar trebui să fie responsabili.
Lesbos a devenit o poartă de acces pentru cei care fug din zonele de război și sărăcie, dar ce se întâmplă cu cei care nu reușesc să ajungă pe țărm? În aprilie, șapte persoane, inclusiv trei copii, au murit în circumstanțe similare. Este o statistică care ar trebui să zguduie conștiința oricărei națiuni, dar, în schimb, pare să fie doar un alt detaliu neimportant în jurnalul zilnic al tragediilor umane.
Grecia a înregistrat o creștere a numărului de migranți și refugiați, dar măsurile luate pentru a-i proteja sunt aproape inexistente. În loc să se investească în soluții durabile, se preferă să se ignore problema, lăsându-i pe cei vulnerabili să se descurce singuri. Aceasta este o realitate cruntă, dar, din păcate, nu este una surprinzătoare. Instituțiile care ar trebui să protejeze aceste vieți sunt, de fapt, complici prin inacțiune.
Într-o lume în care abuzul și neglijența sunt norma, este timpul să ne întrebăm: câte vieți trebuie să se piardă înainte ca cineva să acționeze? Câte tragedii trebuie să ne zguduie conștiința înainte de a ne da seama că suntem cu toții responsabili? Răspunsurile sunt incomode, dar necesare. Este timpul să ne trezim și să ne asumăm responsabilitatea pentru cei care nu au o voce.
