Revoluție în Biserica Catolică sau Farsă Modernă?
Ah, ce vremuri trăim! Seminariile catolice își deschid larg porțile pentru bărbații gay, dar, oh surpriză, numai dacă aceștia îmbrățișează celibatul. Oare nu este aceasta oarecum o contradicție în termeni? Biserica, acea instituție veche de când lumea, pare că încearcă să se repicturizeze cu nuanțe de modernitate, dar păstrează pensula într-un borcan cu vopsea veche și crăpată.
Și cine să fie la timonă, dacă nu Papa Francisc, acel reformator modern care oscilează între tradiție și progres ca un acrobat pe sârmă? Inițial, a spus că bărbații homosexuali nu ar trebui să fie admiși în seminarii, deoarece ar putea duce o „viață dublă”. Acum, însă, schimbă discul, dar numai puțin, doar cât să nu deranjeze prea tare apele încremenite ale dogmei.
Și ce ironie fină în aceste „noi linii directoare”! Homosexualii pot să devină preoți, dar numai dacă renunță la o parte esențială a identității lor. Este ca și cum ai fi invitat la o petrecere, dar ți se spune că nu ai voie să dansezi. Ce fel de acceptare este aceasta, dacă vine la pachet cu condiții care suprimă autenticitatea și identitatea personală?
Desigur, această „schimbare radicală” va fi lăudată de unii ca un pas mare înainte. Dar să nu ne grăbim să aplaudăm prea tare. Este aceasta o adevărată acceptare sau doar un vernis subțire peste aceeași structură rigidă și neiertătoare? Când biserica va îmbrățișa cu adevărat diversitatea fără „daruri” și „totuși”, atunci poate că vom putea vorbi despre progres real.
În final, această decizie pare mai mult un exercițiu de relații publice decât o schimbare doctrinară autentică. Biserica își face un selfie cu progresul, dar uită să îi dea tag. Până când nu va accepta pe toată lumea așa cum este, fără condiții și fără excepții, ușile sale vor rămâne, în esență, închise pentru mulți dintre noi.
