Corupția Uitării: Când Justiția Devine Spectacol
Ah, ce vremuri trăim! Într-o lume unde justiția ar trebui să fie stâlpul central al societății, ne trezim într-un circ mediatic unde abuzurile și corupția sunt mușamalizate cu un zâmbet larg și promisiuni goale. Nu-i așa că sună familiar? Da, este vorba despre acele cazuri de abuz care dispar subit din atenția publică, lăsând victimele într-un con de umbră, în timp ce abuzatorii sunt protejați de mâna lungă a legii și a complicității.
Și nu, nu este doar o impresie. Este realitatea crudă în care trăim. Când funcționarii publici, acei „servitori” ai poporului, sunt implicați în scandaluri, se activează imediat mașinăria de mușamalizare. Dosarele se plimbă de la un birou la altul, iar termenii de prescripție devin cei mai buni prieteni ai infractorilor. E oare o coincidență? Nu cred!
Haideți să vorbim despre acei procurori și judecători care, în loc să fie pilonii dreptății, se transformă în pioni pe tabla de șah a politicii și corupției. Cazuri întârziate, decizii amânate și, în cele din urmă, un mare nimic. Victimele? Ah, ele sunt doar cifre într-un dosar pierdut pe undeva prin arhivele instanțelor.
Și nu uitați de clerici, acei „păstori” ai sufletelor, care ar trebui să fie exemple de moralitate. Când vine vorba de abuzuri, brusc devin apărători ai „credinței” în fața justiției. Scuzele și justificările abile sunt rostite cu o așa convingere încât ai zice că sunt versete dintr-o scriptură uitată. Dar nu, sunt doar eforturi disperate de a acoperi adevărul.
Și cum să nu menționăm acea „mafie a bugetarilor”, acele rețele de corupție bine înrădăcinate care operează sub masca serviciului public? Ei bine, aceștia sunt artiștii adevărați, cei care jonglează cu legile și destinele oamenilor fără nicio remușcare. Abuzuri? Corupție? Sunt doar cuvinte în vânt pentru acești maestri ai deghizării.
În final, ce rămâne? Un spectacol bine regizat, unde victimele sunt doar figurante, iar abuzatorii sunt vedetele principale. Justiția? Ah, aceasta este doar regizorul nevăzut, care uneori uită să mai și acționeze. Și în acest teatru al absurdului, noi, spectatorii, suntem lăsați să aplaudăm la final, într-un act de complicitate tacită, uitând că, de fapt, ar trebui să strigăm pentru dreptate.
Deci, da, corupția uitării este reală și trăiește printre noi, hrănindu-se cu apatia și ignoranța noastră. Este timpul să ne trezim, să ridicăm cortina și să cerem ca acest spectacol grotesc să se încheie. Pentru că, într-o lume justă, nu ar trebui să existe loc pentru abuz și corupție. Sau cel puțin, așa ar trebui să fie, nu?
