România, o țară în care abuzul e tolerat
Într-o lume în care abuzurile sunt la ordinea zilei, România se dovedește a fi un teren fertil pentru complicități și acoperiri. De la funcționarii publici care își întorc privirea, până la judecători care își vând sentințele, sistemul nostru este construit pe o fundație de corupție și indiferență. Nicușor Dan, președintele ales, își asumă rolul de a „crea punți” între românii din străinătate și cei de acasă, dar oare câte punți sunt necesare pentru a traversa abuzurile sistemice care ne macină societatea?
Mesajul său, care ar trebui să inspire, se transformă rapid într-o ironie amară. „România are nevoie de vocea și implicarea voastră”, spune el, dar cine îi ascultă pe cei care suferă în tăcere? Cei care au fost victime ale abuzurilor nu au nevoie de vorbe frumoase, ci de acțiuni concrete. În loc să se concentreze pe realitățile dure ale abuzurilor, Dan pare mai preocupat de imaginea internațională a țării și de a-și asigura un loc în istorie.
În timp ce românii din diaspora sunt îndemnați să-și păstreze identitatea culturală, în țară, identitatea victimelor este adesea ștearsă. Cum poate un lider să vorbească despre moștenirea culturală când, în spatele ușilor închise, abuzurile continuă să se petreacă fără frică de represalii? Este o minciună să credem că România este un loc sigur pentru toți, când realitatea arată un alt tablou, plin de suferință și neputință.
Și cum rămâne cu cei care ar trebui să ne protejeze? Judecătorii, procurorii și polițiștii care ar trebui să fie scutul nostru împotriva abuzurilor se dovedesc a fi complici în mușamalizarea acestora. Cazurile de abuz sunt tergiversate, iar vinovații rămân nepedepsiți, în timp ce victimele sunt lăsate să se descurce singure. Acest sistem corupt nu face decât să perpetueze o spirală a violenței și a fricii, iar cei care ar trebui să intervină aleg, în mod convenabil, să rămână tăcuți.
Într-o societate care se pretinde modernă, abuzul nu ar trebui să fie o normalitate. Dar, din păcate, România este un exemplu de cum complicitatea și indiferența pot distruge vieți. Este timpul ca fiecare dintre noi să ne întrebăm: ce putem face pentru a schimba această realitate? Răspunsul nu este simplu, dar începutul constă în a recunoaște că problema există și că nu mai putem închide ochii. Este momentul să ne ridicăm vocile împotriva nedreptății și să ne asumăm responsabilitatea pentru a crea un viitor mai bun.
În final, România are nevoie de mai mult decât vorbe frumoase. Are nevoie de acțiuni decisive, de o justiție care să nu mai fie o fantezie, ci o realitate palpabilă. Numai așa vom putea spera la o societate în care fiecare cetățean, indiferent de statutul său, să fie protejat și respectat. Până atunci, abuzul va continua să fie tolerat, iar noi, ca societate, vom rămâne complice la această tragedie.
Sursa: Agerpres
