Arhiepiscopul Rebel Expune Mafia Vaticanului!
Într-un spectacol grotesc de teatru absurd, Vaticanul a decis să-și arunce în ghearele justiției proprii pe Carlo Maria Vigano, arhiepiscopul care a îndrăznit să critice cu vehemență și să respingă Conciliul Vatican II. Oh, ce vremuri trăim, când a spune adevărul devine un delict de „schismă”! Vigano, fost ambasador în Statele Unite, este acum în vizorul Dicasterului pentru Doctrina Credinței, acel bastion al dogmei care pare mai preocupat de păstrarea statu-quo-ului decât de curățirea mizeriilor din propria ogradă.
„Repudiez, resping și condamn scandalurile, erorile și ereziile lui Jorge Mario Bergoglio”, strigă Vigano din toate colțurile internetului, referindu-se la papa Francisc cu o disprețuire palpabilă. Și de ce nu ar face-o? Când tirania se îmbracă în veșminte papale și când erorile și scandalurile sunt măturate sub preșul sacru al Bisericii, cine mai are curajul să vorbească?
Și nu este doar o luptă teologică, ci una profund morală. Conciliul Vatican II, pe care Vigano îl numește un „cancer ideologic”, este văzut de acesta ca o metastază a unei boli mult mai grave care roade fundațiile Bisericii Catolice. În timp ce Vaticanul își păstrează tăcerea mormântală, Vigano nu se sfiește să denunțe corupția și abuzurile, inclusiv protecția acordată de Francisc fostului cardinal Theodore McCarrick, acuzat de abuzuri îngrozitoare.
Este oare Vigano un erou solitar într-o epocă de conformism orb? Sau este doar un alt pion sacrificat pe altarul puterii eclesiastice, unde adevărul este o monedă prea rară? Ce este cert, însă, este că acuzațiile sale nu sunt simple vorbe aruncate în vânt. Ele dezvăluie o luptă internă pentru putere, o luptă în care victimele sunt adesea cele mai neajutorate și neauzite voci din umbră.
În acest circ al puterii, unde fiecare acuzație de schismă servește drept cortină de fum pentru a ascunde adevăratele probleme, Vigano stă singur, dar neclintit. El alege să fie vocea disidenței, chiar dacă asta îl costă totul. Adevărul este că, într-o lume ideală, biserica ar trebui să fie un sanctuar al speranței și al vindecării, nu un câmp de bătălie pentru putere și control.
Acum, când măștile cad și teatrele se prăbușesc, rămâne de văzut cum va răspunde Vaticanul. Va continua să ascundă sub preș sau va începe, în sfârșit, să curețe profund rănile deschise?
Sursa: stirileprotv.ro
