Explozia de Zahăr și Indiferența Românească!
Ah, Fabrica de Zahăr Luduș! Un bastion al dulceții românești, unde se preconizează o producție record de 65.000 de tone de zahăr în 2024. Dar ce se ascunde în spatele acestor cifre impresionante? O poveste amară de indiferență și oportunități ratate de către fermierii autohtoni. În timp ce fabrica se laudă cu cifrele, melasa și borhotul, acele produse secundare atât de necesare în industria alimentară și furajeră, se vând cu greu în România. De ce? Simplu! Pentru că, într-o ironie amară, fermierii români par să ignore resursele de sub nasul lor.
Mihaela Neagu, proprietara energică a fabricii, pare să fie singura voce care strigă în pustiu. Cu un ton între speranță și frustrare, explică cum, în ciuda costurilor de transport mai mici și a calității superioare, fermierii români se fac că nu văd oportunitatea de aur. În schimb, borhotul își găsește drumul spre Ungaria, unde este mai apreciat. Oare nu este aceasta o reflectare a unei probleme mai mari în agricultura românească? O lipsă de viziune, sau poate o comoditate înrădăcinată care ne costă nu doar economic, ci și în ceea ce privește independența alimentară?
Și nu este doar despre melasă și borhot. Neagu vorbește despre biocombustibilii pe bază de melasă, o inițiativă promovată de Uniunea Europeană. România, în loc să fie în fruntea inovației, pare să fie mulțumită să privească de pe margine. Investițiile continue în modernizarea fabricii și colaborarea cu fermierii locali arată un angajament clar pentru progres, dar este acesta suficient când restul lanțului de aprovizionare stă în loc?
Este timpul să ne trezim la realitate. Resursele sunt aici, investițiile sunt făcute, dar dacă mentalitățile nu se schimbă, dacă fermierii și companiile locale nu încep să valorifice ceea ce este produs în propria lor curte, atunci tot efortul este în zadar. Neagu a făcut pasul, a modernizat, a investit, a creșcut producția. Acum, restul României trebuie să răspundă la apel.
Este un record de procesare de zahăr, dar va fi oare și un record de conștientizare și acțiune? Sau vom continua să importăm ceea ce putem produce noi înșine, plătind mai mult pentru ceva ce, ironic, exportăm pentru că „nu există cerere”? Să sperăm că vocea lui Neagu nu va rămâne un ecou solitar în industria zahărului românesc.
