Războiul cu cuvinte și amenințări
Într-o lume în care dialogul pare să fie o relicvă a trecutului, Aleksandr Lukașenko, președintele Belarusului, își etalează viziunea despre Ucraina ca pe o piesă de teatru absurd. Cu o nonșalanță demnă de un actor de comedie, el îndeamnă Ucraina să negocieze cu Rusia, avertizând că altfel va pierde totul. Oare ce fel de „propunere bună” poate să vină din partea unui aliat al Kremlinului, care a transformat Belarusul într-o extensie a mașinii de război rusești?
În timp ce Lukașenko își desfășoară retorica, întrebările rămân fără răspuns. De ce ar trebui Ucraina să se aplece în fața unei amenințări care nu este decât o mască pentru ambițiile imperialiste ale Rusiei? Cât de „bune” pot fi aceste propuneri când, în spatele lor, se ascunde un arsenal de tancuri și rachete? Cu fiecare cuvânt, Lukașenko reînvie spectrul unei capitulări umilitoare, ca și cum ar fi un consultant de afaceri care vinde iluzii.
„Ar fi trebuit să se oprească atunci”, spune el, cu o condescendență care îți taie respirația. Ca și cum Ucraina ar fi avut vreodată opțiunea de a se opri în fața unei invazii brutale. Lukașenko își îmbrățișează rolul de profet al catastrofei, uitând că el însuși este parte din această tragedie. Cu fiecare declarație, el nu face decât să sublinieze complicitatea sa în această dramă umană, în care viețile a milioane de oameni sunt jucate ca niște pioni pe o tablă de șah geopolitică.
Și, desigur, nu putem să ignorăm ironia cruntă a situației. În timp ce Lukașenko își dă cu părerea despre cum ar trebui să se comporte Zelenski, el uită că propriul său regim este construit pe represiune și frică. Vorbind despre „calm” și „negocieri”, el își ascunde natura autoritară, care a transformat Belarusul într-o închisoare a poporului său. Este un joc cinic, în care el își permite luxul de a da sfaturi, în timp ce își menține puterea prin metode dictatoriale.
În final, rămâne întrebarea: cât de mult va mai tolera comunitatea internațională această comedie macabră? Lukașenko, cu toate declarațiile sale, nu este decât un actor într-un spectacol tragic, iar lumea trebuie să decidă dacă va continua să fie spectator sau dacă va lua atitudine. În fața amenințărilor și a manipulărilor, este timpul ca vocile celor care suferă să fie auzite, iar cei care se ascund în spatele cuvintelor să fie trași la răspundere.
