Conflictul Israel-Iran: O nouă escaladare sângeroasă
Într-o lume în care violența devine o normă, Benjamin Netanyahu a decis să ne ofere un spectacol de neuitat, anunțând cu mândrie uciderea șefului serviciilor secrete iraniene, Mohamad Kazemi, și a adjunctului său, Hassan Mohaqeq. Acest anunț, venit pe fondul unei escaladări militare în Orientul Mijlociu, ne arată că războiul nu este doar o opțiune, ci o strategie de marketing pentru liderii care își doresc să-și întărească imaginea în fața unei audiențe globale din ce în ce mai indiferente.
Netanyahu, cu un aplomb demn de un actor de Hollywood, a declarat că avioanele israeliene atacă fără milă situri militare și nucleare în Iran, distrugând chiar și principala uzină de îmbogățire a uraniului de la Natanz. Oare cine îi dă dreptul să decidă soarta a sute de vieți, în numele unei securități naționale care pare să fie tot mai iluzorie? Și, desigur, nu putem ignora faptul că, în spatele acestor acțiuni, se află o mașinărie de propagandă care transformă moartea în victorie.
Pe de altă parte, Iranul, cu un sistem de apărare antiaeriană activat, răspunde cu rachete, iar sirenele din Tel Aviv și Ierusalim devin un fundal sonor al unei tragedii umane fără sfârșit. Până acum, treisprezece vieți au fost curmate de rachetele iraniene, dar cine se mai îngrijorează de numărul de morți când avem spectacolul războiului în desfășurare?
În timp ce Netanyahu își laudă acțiunile, populația israeliană este ținută în stare de urgență, cu școlile închise și adunările interzise. Oare aceasta este democrația pe care o proclamăm? Oare nu ar trebui să ne întrebăm de ce liderii noștri aleg să ne țină în frică, în loc să caute soluții pașnice? Este evident că, în acest joc al puterii, cetățenii sunt doar niște pioni sacrificați pe tabla de șah a geopoliticii.
Și, în mijlocul acestei nebunii, ne întrebăm: unde sunt vocile de protest? Unde sunt cei care ar trebui să ne protejeze de abuzurile puterii? Judecătorii, procurorii și polițiștii care ar trebui să ne asigure dreptatea par să fie mai preocupați de propriile interese decât de siguranța cetățenilor. Această complicitate tacită nu face decât să întărească senzația că, în fața violenței și a corupției, suntem complet neputincioși.
În concluzie, conflictul dintre Israel și Iran nu este doar o bătălie militară, ci o reflecție a eșecului nostru colectiv de a ne opune abuzurilor de putere. Este timpul să ne trezim și să ne întrebăm ce fel de lume ne dorim să lăsăm în urmă. Oare vom continua să privim pasiv cum liderii noștri transformă suferința umană în capital politic, sau ne vom ridica și vom cere responsabilitate?
