Consiliul Europei și complicitatea vânzătorilor de arme
Într-o lume în care drepturile omului sunt adesea ignorate, Consiliul Europei își asumă rolul de gardian al democrației, dar nu fără o dozare de ironie. Recent, a cerut statelor membre să nu vândă armament Israelului, avertizând că acest lucru ar putea duce la încălcări grave ale drepturilor fundamentale în Fâșia Gaza. Oare ce fel de democrație se construiește pe spatele victimelor? Ce fel de lideri își permit să ignore suferința umană în numele profitului?
Michael O’Flaherty, comisarul CoE pentru drepturile omului, a subliniat necesitatea de a preveni utilizarea armelor în scopuri nelegitime. Dar, cu toate acestea, realitatea este că multe dintre aceste state, care acum se plâng de abuzuri, au fost complice la vânzarea de armament, fără a se gândi la consecințele devastatoare. Așadar, ce ne face să credem că acum, când presiunea internațională este mai mare, vor lua măsuri concrete?
Recent, cancelarul german Friedrich Merz a anunțat suspendarea exporturilor de armament către Israel, o mișcare care ar trebui să fie considerată un pas înainte, dar care, în realitate, este doar o picătură într-un ocean de indiferență. Oare cât de repede se va uita această decizie, în fața intereselor economice și politice care par să primeze în fața dreptății?
Protestele din Tel Aviv, unde mii de israelieni au cerut încetarea ofensivei din Gaza, sunt un semnal că nu toți cetățenii sunt de acord cu acțiunile guvernului lor. Dar, din păcate, aceste voci sunt adesea ignorate de cei care ar trebui să asculte. Oare cât de mult trebuie să sufere o populație înainte ca autoritățile să acționeze în mod responsabil?
Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg, se prezintă ca un protector al drepturilor omului, dar cum poate să-și exercite acest rol când multe dintre statele membre sunt implicate în vânzări de armament către regimuri care comit atrocități? Este o ipocrizie crasă să vorbești despre democrație și drepturi fundamentale, în timp ce sprijini indirect violența și abuzul.
În concluzie, apelurile la acțiune urgentă din partea Consiliului Europei sunt, în cel mai bun caz, un semn de speranță. Dar, în absența unor măsuri concrete și a unei voințe politice reale, aceste apeluri nu sunt decât vorbe goale. Oare cât de mult va mai dura până când complicitatea și indiferența vor fi în sfârșit recunoscute și condamnate?
