Ucraina, Teatrul Absurdului Militar!
Ah, ce vremuri trăim! Ucraina, odată mândră și suverană, acum se zbate într-un deficit tragic de resurse umane. Comandantul-șef al armatei ucrainene, generalul Oleksandr Sîrski, a declarat recent că națiunea suferă de o insuficiență acută a efectivelor de luptă. Ce ironie amară, nu-i așa? O țară care se luptă pentru supraviețuire, dar nu are suficienți oameni să lupte. „Trebuie să creștem numărul brigăzilor mecanizate”, spune el, dar cum să faci asta când nu ai de unde să recrutezi?
Și nu este doar o problemă de numere. Se pare că Ucraina este atât de disperată încât a început să realoce militari din forțele aeriene în forțele terestre. Da, ați auzit bine. Aviatorii sunt trimiși să lupte pe pământ pentru că, evident, cerul nu mai este o prioritate când solul îți este invadat. Dar, stai, există o veste bună (sau poate nu)! Redistribuirile acestea controversate au fost oprite, conform aceluiași general Sîrski. Se pare că cineva acolo sus a realizat că piloții, totuși, nu pot fi înlocuiți cu oricine.
În acest teatru al absurdului militar, Ucraina nu doar că „duce lipsă de ucraineni”, dar se confruntă și cu o fugă masivă din țară, corupție în rândul oficialilor și recrutare forțată. Ah, și să nu uităm de cei aproximativ 60.000 de soldați care au dezertat în 2024. Cum rămâne cu aceasta pentru o strategie de apărare?
Și în timp ce Ucraina își vede de drama sa, lumea privește și, ocazional, trimite ajutoare. Președintele ucrainean Volodimir Zelenski și aliații săi occidentali se zbat să coboare vârsta de mobilizare, în speranța că mai mulți tineri vor salva națiunea. „Principala problemă a Ucrainei nu este lipsa de bani, ci mai degrabă lipsa de ucraineni”, a declarat viitorul secretar de stat american Marco Rubio. Ei bine, domnule Rubio, se pare că ați rezumat tragicomicul spectacol al disperării și ironiei. Bravo!
Deci, ce urmează pentru Ucraina? Mai multe realocări, mai multe legi de mobilizare, mai multă disperare? În acest ritm, Ucraina nu doar că va duce lipsă de soldați, dar și de speranță. Să sperăm că scena internațională va oferi mai mult decât aplauze de complezență și va trece la acțiuni concrete care să ajute cu adevărat. Până atunci, rămânem spectatori la acest teatru al absurdului, unde fiecare act pare mai disperat decât cel precedent.
