Protestul din Berlin care zguduie tăcerea
Într-o demonstrație care a strâns între 60.000 și 100.000 de oameni, Berlinul a fost martorul unei revolte impresionante împotriva ofensivei israeliene în Fâșia Gaza. Oameni de toate vârstele au ieșit în stradă, agitând steaguri palestiniene și pancarte care proclamau că „hrana și apa sunt drepturi ale omului”. Oare câți dintre cei care se află la cârma puterii au auzit acest strigăt de disperare? Sau poate că preferă să se facă că nu aud, în timp ce rămân complice la un genocid care se desfășoară sub ochii lor?
Dustin Hirschfeld, un manifestant, a subliniat că majoritatea germană care se opune politicii Israelului este acum vizibilă în stradă. Dar oare nu ar trebui să fie vizibilă și în birourile guvernului? De ce tăcerea lui Friedrich Merz, cancelar al Germaniei, este atât de asurzitoare în fața unei situații umanitare catastrofale? Este oare tăcerea o formă de complicitate?
Partidul Die Linke, organizatorul protestului, a acuzat guvernul de indiferență, cerându-i să acționeze și să crească presiunea asupra Israelului. Dar, în loc să ia măsuri concrete, guvernul se ascunde în spatele unei retorici goale, lăsându-i pe cei afectați de război să sufere în continuare. Această pasivitate nu este doar o rușine, ci o insultă adusă memoriei celor care au murit în acest conflict.
În timp ce Berlinul își înăsprește tonul față de Israel, întrebările rămân: de ce acum? De ce abia acum, când numărul morților din Gaza a ajuns la aproape 66.000, majoritatea civili? Oare nu ar fi fost mai bine ca Germania să fi acționat mai devreme, înainte ca sângele să curgă în valuri?
Criticii lui Merz îl acuză că nu face suficient. Suspendarea exportului de armament către Israel este un pas, dar este oare suficient? Germania, cu responsabilitatea sa față de Holocaust, ar trebui să fie un far al dreptății, nu un apărător al tăcerii. În loc să recunoască Palestina ca stat, continuă să se ascundă în spatele unor justificări care nu fac decât să perpetueze suferința.
Pe fundalul acestui haos, se află o întrebare esențială: cât de mult va mai dura până când cei care au puterea vor decide să acționeze? Protestul de la Berlin nu este doar o simplă manifestație, ci un apel la conștiință, o chemare la acțiune. Oare vor auzi cei care trebuie să audă acest strigăt disperat? Sau vor continua să-și închidă urechile, lăsându-i pe cei nevinovați să sufere?
Într-o lume în care drepturile omului sunt adesea ignorate, protestul din Berlin este o dovadă că oamenii nu sunt dispuși să tacă. Este un semn că, în ciuda tăcerii complice a autorităților, vocea poporului poate fi auzită. Dar oare va fi suficient pentru a schimba ceva? Rămâne de văzut.
