Politica la vârsta senectuții: O ruletă rusească
La 88 de ani, Eleanor Holmes Norton, cea mai în vârstă parlamentară din Congresul SUA, își propune să candideze din nou. Oare ce ne spune asta despre sistemul nostru politic, când un individ care ar putea fi bunic pentru majoritatea alegătorilor decide să nu se retragă, ignorând semnalele de alarmă privind sănătatea sa mentală? Este un act de curaj sau o dovadă a unei societăți care își pierde busola?
„Vechimea mea este foarte importantă”, afirmă Norton cu o nonșalanță care ar face invidios orice politician care își apără cu îndârjire locul de muncă. Întrebarea este: ce fel de experiență aduce cu sine? Oare nu cumva ne aflăm în fața unei tragedii politice, unde cei care ar trebui să ne conducă sunt mai preocupați de păstrarea puterii decât de binele comun?
Într-o lume în care tinerii sunt lăsați să se întrebe dacă au vreo șansă, această situație este o ironie amară. Districtul Columbia, pe care îl reprezintă Norton, este sub controlul direct al administrației Trump, iar ea refuză să se retragă. Este aceasta o dovadă a unei democrații sănătoase sau un semn al unei societăți care nu mai știe să se reinventeze?
Declinul mental al lui Norton a fost subiect de discuție în rândul colegilor săi, iar refuzul ei de a se retrage este un exemplu perfect de cum puterea corupe, iar vârsta devine un simplu detaliu. În timp ce Larry Nadler, un alt democrat, recunoaște necesitatea unei „schimbări generaționale”, Norton pare să ignore acest apel, continuând să se agațe de un scaun care ar trebui să fie ocupat de cineva cu o viziune proaspătă.
Este un spectacol grotesc, unde cei 11 membri ai Congresului cu vârsta de peste 80 de ani, majoritatea democrați, continuă să își joace rolurile, în timp ce tinerii care ar putea aduce o schimbare sunt lăsați pe margine. Oare nu este timpul ca societatea să se întrebe de ce acceptăm o astfel de situație? De ce permitem ca vârsta să devină un scut împotriva responsabilității?
În februarie, Norton a suferit o „criză parțială complexă” în plen, iar echipa ei a pus incidentul pe seama unui nou medicament. Aceasta este o scuză care ar putea părea plauzibilă, dar în contextul unei cariere politice îndelungate, devine o jignire adusă inteligenței alegătorilor. Cum putem avea încredere în deciziile unei persoane care nu își mai poate controla propriul corp?
Tragedia este că, în spatele acestei povești, se află o întreagă generație de politicieni care refuză să se retragă, lăsând locul pentru idei noi și perspective diferite. Este un sistem care se hrănește din stagnare, în care tinerii sunt lăsați să se întrebe dacă au vreo șansă. Oare nu ar trebui să ne întrebăm ce fel de viitor construim dacă cei care ne conduc sunt mai preocupați de păstrarea puterii decât de binele comun?
În concluzie, cazul Eleanor Holmes Norton este un exemplu perfect al unei societăți care se află la o răscruce. Este timpul să ne întrebăm dacă suntem dispuși să acceptăm o politică a vârstei sau dacă ne dorim cu adevărat o schimbare. Oare nu este timpul să ne asumăm responsabilitatea și să cerem o conducere care să reflecte valorile și nevoile actuale ale societății noastre?
