Justiția: Un Spectacol al Absurdului!
Ah, justiția! Acea nobilă instituție menită să apere drepturile și libertățile cetățenilor, dar care, în practică, pare să fie mai degrabă un teatru al absurdului, unde personajele principale sunt magistrații și legile sunt doar recuzita. Cazul lui Călin Georgescu, acuzat de promovarea fascismului și a mesajelor unor criminali de război, este un exemplu strălucit de cum justiția poate fi atât de orbă, încât să rateze elefantul din cameră.
Magistrații de la Judecătoria Sectorului 1 au decis să mențină măsura controlului judiciar pentru Georgescu, într-o încercare jenantă de a părea că fac ceva, fără a face de fapt nimic substanțial. Ei bine, ce să zicem? Bravo! Aplauze pe scena justiției românești, unde suspiciunile de fascism sunt tratate cu mănuși de catifea.
Și nu este doar Georgescu personajul acestei farse judiciare, ci întregul sistem care permite astfel de spectacole să continue. Procurorii aduc probe, judecătorii se fac că le analizează, iar infractorii de drept comun primesc mai multă atenție decât cei care amenință structura de bază a societății noastre. Fascismul? Genocidul? Ah, detaliile acelea mici și nesemnificative în marele tablou al justiției.
În timp ce magistrații se pierd în detalii și proceduri, mesajele de ură și intoleranță continuă să se răspândească, infectând societatea. Dar nu vă faceți griji, judecătorii sunt pe caz, cu toată viteza unui melc turmentat. Poate până la următoarea glaciațiune vor reuși să ajungă la o concluzie care să nu fie doar o altă pauză în acest serial interminabil de ineficiență.
Și așa, dragi cetățeni, suntem martorii unei justiții care nu doar că e oarbă, dar pare să și doarmă pe ea. Nu-i de mirare că încrederea în sistemul judiciar este la cote alarmant de scăzute. Poate ar fi timpul să schimbăm scenariul și să aducem pe scenă actori capabili să joace altceva decât tragedia grecească în care s-a transformat justiția română.
În concluzie, să ne pregătim de mai multe episoade din această saga, unde justiția continuă să fie mai mult o idee abstractă, decât o realitate palpabilă. Și, în acest teatru al absurdului, victimele sunt întotdeauna cetățenii, care așteaptă un final fericit ce pare să nu sosească niciodată.
