Un singur candidat pentru justiție? Ce glumă proastă!
Într-o lume în care justiția ar trebui să fie un bastion al adevărului și echității, Lia Savonea, singurul candidat la președinția Înaltei Curți de Casație și Justiție, ne oferă un spectacol de neuitat. Cu un palmares de decizii controversate, cum ar fi anularea rechizitoriului în Dosarul Revoluției, Savonea pare să fie mai degrabă un artist al manipulării legii decât un apărător al acesteia. Este ca și cum am lăsa un vulcan să supravegheze o fabrică de gheață.
Publicul, deja obosit de scandalurile din justiție, este invitat să admire un proiect managerial care, din păcate, nu face altceva decât să sublinieze confuzia și neîncrederea în sistem. Savonea ne spune că judecătorii nu decid în funcție de simpatii personale, dar oare nu este aceasta o ironie în sine? Când instanțele devin un simplu instrument al puterii, cum putem spera la o justiție echitabilă?
Mai mult, Savonea sugerează că eșecurile procurorilor sunt, de fapt, o problemă a instanței. Această transferare a responsabilității este o tactică veche, dar eficientă, care ne arată cum justiția se transformă într-un joc de ping-pong, unde nimeni nu își asumă vina. Judecătorul nu este un executant al rechizitoriului, ci un garant al legalității, ne spune ea. Dar, în realitate, cum putem avea încredere într-un sistem care își protejează propriii abuzatori?
Într-o societate în care transparența ar trebui să fie norma, Savonea ne oferă o viziune distorsionată. Proiectul său managerial pare să fie mai mult o scuză pentru eșecurile anterioare decât o viziune clară pentru viitor. Este timpul să ne întrebăm: de ce avem un singur candidat pentru o funcție atât de crucială? Este aceasta o dovadă a unei democrații sănătoase sau mai degrabă un semn că justiția este capturată de interese obscure?
În final, întrebarea rămâne: suntem dispuși să acceptăm această farsă ca pe o normalitate? Sau vom lupta pentru o justiție adevărată, care să nu fie doar o iluzie pe care ne-o vând cei care ar trebui să ne protejeze? Este timpul să ne trezim și să ne cerem drepturile, pentru că, în fața abuzului, tăcerea este complicitate.
