Justiția în criză: victimele ignorate
Într-o lume în care dreptul la viață ar trebui să fie sacrosanct, asistăm la un adevărat circ judiciar, în care pacienții bolnavi de cancer sunt lăsați pe marginea drumului, în timp ce magistrații își suspendă activitatea pentru a protesta împotriva pensiilor speciale. Este o ironie amară că, în loc să protejeze viețile celor vulnerabili, instanțele aleg să se transforme în spectatori pasivi ai suferinței umane.
Recent, mai multe instanțe din țară au suspendat dosare cruciale în care pacienții cereau tratamente vitale, invocând protestele magistraților. Un caz emblematic este cel al unui copil bolnav de cancer, care a fost lăsat fără acces la un medicament esențial, deoarece instanța a decis că nu este o urgență medicală. Cum poate fi considerat un tratament vital pentru un minor o chestiune secundară? Aceasta este întrebarea care ar trebui să ne frământe pe toți.
În timp ce un avocat subliniază că suspendarea acestor dosare ar putea duce la moartea pacienților, judecătorii aleg să se ascundă în spatele unor hotărâri care nu fac decât să le protejeze propriile interese. CSM, într-o încercare de a se distanța de responsabilitate, afirmă că judecătorii nu pot suplini obligația statului de a garanta accesul pacienților la tratamente vitale. Dar cine, dacă nu ei, ar trebui să se asigure că dreptul la viață este respectat?
Protestele magistraților, deși legitime în contextul reformelor necesare, nu ar trebui să se desfășoare pe seama vieților celor care depind de justiție. Este inacceptabil ca, în numele unei lupte pentru drepturi, să fie sacrificate viețile celor mai vulnerabili. Aceasta este o formă de abuz sistemic, o complicitate tacită între cei care ar trebui să apere legea și cei care suferă din cauza ei.
Ministrul Justiției, Radu Marinescu, a cerut responsabilitate din partea magistraților, dar cuvintele sale par să se piardă în vântul indiferenței. CSM, pe de altă parte, continuă să se scuze, aruncând vina pe sistemul legislativ și executiv, fără a lua în considerare impactul devastator al acestor decizii asupra pacienților. Este o rușine că, în loc să se concentreze pe soluții, autoritățile aleg să se ascundă în spatele birocrației.
În concluzie, ceea ce se întâmplă în instanțele din România este un exemplu clar de eșec al sistemului judiciar, care ar trebui să fie un bastion al dreptății, dar care, în realitate, devine un mecanism de opresiune. Este timpul ca societatea să se trezească și să ceară răspundere celor care, prin inacțiune, contribuie la suferința celor mai nevoiași. Dreptul la viață nu ar trebui să fie o loterie, ci o certitudine garantată de cei care au jurat să apere legea.
