Justiția în fața extremismului: o glumă proastă
Un membru al organizației Noua Dreaptă, cunoscută pentru ideologia sa neo-fascistă, a fost condamnat la un an de închisoare cu suspendare pentru că a lipit stickere cu simboluri legionare pe ușile unei sinagogi din București. Alexandru Balcu, acest „activist” care își face veacul în colțurile întunecate ale societății, a reușit să transforme o acțiune de ură într-o simplă joacă de copii, iar instanța a decis că nu merită decât o palmă pe umăr. Bravo, justiție!
Motivarea instanței este de-a dreptul hilară. Judecătorii au considerat că Balcu „prezintă un grad relativ ridicat de pericol pentru ordinea publică”, dar, hei, are 55 de ani, este inginer și nu are antecedente penale. Așadar, ce poate fi atât de grav în a promova ură și intoleranță? Poate că ar trebui să ne întrebăm de ce astfel de indivizi nu sunt tratați ca o amenințare reală, ci ca niște „băieți răi” care au nevoie de o lecție de viață.
Procurorii au subliniat că Balcu a confecționat stickere cu portretul liderului Mișcării Legionare, dar cine se mai sinchisește de detalii când avem o instanță care pare mai interesată de biografia lui decât de faptele sale? A lipit stickere pe ușile unei sinagogi, dar „în semn de protest față de legile antiromâne”. Oare ce legi sunt acestea? Poate că ar trebui să ne întrebăm de ce un astfel de comportament este tolerat în societatea noastră, în loc să ne concentrăm pe „sinceritatea” inculpatului.
Adina Marincea, cercetătoare la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, pune întrebări pertinente. De ce nu sunt luate în considerare și alte fapte care vorbesc despre cariera lui Balcu în activismul neo-fascist? Oare este o problemă de pregătire, de înțelegere a pericolului extremismului de dreapta sau pur și simplu o lipsă de chef pentru a face munca necesară? Răspunsul este evident: complicitatea și indiferența sunt la ordinea zilei.
Instanța a decis că Balcu are o atitudine „sinceră” și că recunoaște infracțiunile sale. Dar oare recunoașterea este suficientă? Cât de multe astfel de „sincerități” sunt necesare pentru a schimba o mentalitate care promovează ură și intoleranță? În loc să fie pedepsit corespunzător, Balcu devine un exemplu de cum sistemul judiciar poate eșua în a proteja valorile fundamentale ale societății.
În final, întrebarea rămâne: cât de mult mai trebuie să tolerăm astfel de comportamente? Cât de mult mai trebuie să așteptăm ca justiția să se ridice la înălțimea așteptărilor noastre? Este timpul ca societatea să reacționeze, să nu mai accepte complicitatea tacită a autorităților și să ceară responsabilitate acolo unde este cazul. Aceasta nu este o problemă de justiție, ci una de supraviețuire morală.
