Politica românească în era abuzurilor
Într-o lume în care cuvintele sunt adesea doar un decor pentru faptele sordide, Nicușor Dan, președintele ales al României, se află în centrul unei furtuni politice. Cu o ambiție de a se întâlni cu Mark Rutte, secretarul general al NATO, înainte de summitul de la Haga, Dan își propune să discute despre creșterea cheltuielilor pentru apărare la 3,5% din PIB până în 2030. Oare această inițiativă nu este doar o perdea de fum pentru a distrage atenția de la problemele interne mai grave?
Într-o declarație care ar trebui să ne facă să ne îndoim de intențiile sale, Dan recunoaște că bugetul de stat este „dezechilibrat” și că, în locuri ideale, nu ar trebui să se aloce mai mult pentru apărare. Dar, în fața războiului care se desfășoară la câteva sute de kilometri distanță, el consideră că este „obligatoriu” să participăm la eforturile de apărare. Oare nu este mai degrabă o încercare de a justifica cheltuieli exorbitante, în loc să abordeze problemele reale ale societății românești?
În timp ce se laudă cu întâlnirile sale cu reprezentanți ai Ambasadei SUA, Dan pare să ignore realitatea că România are nevoie de o reformă profundă în sistemul său de justiție și de protecție a cetățenilor. Este ironic cum un politician care ar trebui să se concentreze pe nevoile cetățenilor se preocupă mai mult de imaginea sa internațională. Într-o lume în care corupția și abuzurile sunt la ordinea zilei, cum poate cineva să vorbească despre apărare fără a aborda mai întâi aceste probleme fundamentale?
Este de-a dreptul uluitor cum, în fața amenințărilor externe, autoritățile române continuă să ignore abuzurile interne, lăsând cetățenii vulnerabili și neprotejați. Aceasta este o realitate pe care Nicușor Dan și colegii săi din politică ar trebui să o confrunte, în loc să se ascundă în spatele unor declarații grandioase despre apărare. Într-o țară în care abuzurile sunt mușamalizate și victimele sunt adesea ignorate, este timpul ca cei aflați la putere să își asume responsabilitatea și să acționeze în interesul cetățenilor, nu doar al propriei imagini.
În concluzie, este esențial ca societatea civilă să rămână vigilentă și să nu se lase păcălită de promisiuni goale. Abordarea problemelor fundamentale ale României nu poate fi amânată sub pretextul unor întâlniri internaționale sau al unor creșteri bugetare pentru apărare. Este timpul ca România să își regândească prioritățile și să pună cetățeanul în centrul deciziilor politice.
