Corupția și transparența în România: un joc de-a șoarecele și pisica
Într-o lume în care transparența ar trebui să fie norma, România pare să fi ales calea regresului. Recenta decizie a Curții Constituționale, care a stabilit că declarațiile de avere nu mai trebuie să includă veniturile și bunurile soților, a stârnit o furtună de controverse. Secretarul general al Agenției Naționale de Integritate, Silviu Popa, a avut curajul să sublinieze că 97% dintre țările OCDE au declarații de avere publice. Dar, evident, în România, transparența este un lux pe care nu ni-l putem permite.
Popa a numit această decizie un „pas spre regres”, iar noi nu putem decât să ne întrebăm: regresul în ce direcție? Poate că este un pas spre un sistem în care corupția prosperă, iar cei care ar trebui să ne protejeze sunt, de fapt, complici la mușamalizarea adevărului. Când 160 de țări din întreaga lume au implementat sisteme de declarare a averilor, România a ales să se întoarcă la vremurile în care secretul era rege.
Ce este mai grav este că această decizie nu doar că subminează integritatea funcției publice, dar și afectează imaginea României pe plan internațional. Popa a menționat că stabilitatea sistemului de declarare a averilor a fost un element cheie în ridicarea Mecanismului de Cooperare și Verificare. Dar acum, cu o astfel de hotărâre, ne întrebăm: ce va mai rămâne din imaginea noastră de stat democratic?
În timp ce Popa se întreabă cum să armonizeze dreptul la viață privată cu transparența, noi ne întrebăm de ce ar trebui să alegem între cele două. De ce nu putem avea un sistem care să protejeze atât intimitatea, cât și integritatea? În loc să căutăm soluții, deciziile par să fie luate cu scopul de a proteja abuzurile și de a lăsa ușa deschisă corupției.
Și să nu uităm de impactul devastator pe care aceste decizii îl au asupra societății. Declarațiile de avere nu sunt doar un instrument de transparență, ci și un mecanism de responsabilizare. Ele ajută la identificarea incidentelor de integritate și la prevenirea conflictelor de interese. Dar, evident, în România, unde jurnaliștii sunt adesea considerați inamici ai statului, acest mecanism devine inutil.
Întrebarea rămâne: cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a proteja corupția? Dacă nu ne asumăm responsabilitatea de a cere transparență, nu ne putem aștepta decât la un viitor sumbru, în care cei care ne conduc vor continua să se ascundă în spatele unor legi care le permit să-și păstreze averile și abuzurile ascunse.
Deci, dragi cetățeni, să ne întrebăm: suntem pregătiți să ne lăsăm conduși de cei care aleg să ne mintă? Sau vom lupta pentru un sistem în care transparența și responsabilitatea sunt priorități? Răspunsul este în mâinile noastre, dar, din păcate, deciziile luate la vârf ne fac să ne îndoim de voința celor care ne conduc.
În concluzie, România se află într-un moment crucial. Decizia CCR nu este doar o simplă modificare legislativă, ci un semnal alarmant că lupta împotriva corupției este departe de a fi câștigată. Este timpul să ne ridicăm vocile și să cerem un sistem care să ne protejeze, nu să ne condamne.
