Decizii amânate și justiție în suspensie
Curtea Constituțională a României, acea instituție care ar trebui să fie bastionul dreptății și al echității, se dovedește a fi mai degrabă un laborator de tergiversări. Într-o lume în care timpul este esențial, judecătorii noștri par să fi descoperit o nouă formă de artă: amânarea. Surse din interiorul CCR confirmă că pronunțarea pe sesizarea ÎCCJ referitoare la pensiile magistraților va fi amânată din nou, lăsându-ne să ne întrebăm: oare cât de mult mai putem tolera această comedie tragică?
În data de 8 octombrie, judecătorii ar fi trebuit să se pronunțe asupra unei legi care afectează direct viitorul magistraților. Însă, în loc să ofere claritate, aceștia au decis să amâne din nou, invocând lipsa concluziilor necesare. Oare ce poate fi mai important decât soarta pensiilor celor care ne judecă? Evident, nimic nu este mai important decât confortul lor personal în a nu lua o decizie.
Judecătorul raportor, acel personaj central în această piesă de teatru absurd, nu are încă majoritatea necesară pentru a susține propunerea sa. Așadar, amânarea devine o soluție convenabilă, un refugiu pentru cei care nu vor să își asume responsabilitatea. Într-o societate în care justiția ar trebui să fie o prioritate, CCR ne arată că, de fapt, este o chestiune de timp și de interese personale.
Într-o altă dimensiune a acestui fiasco, magistrații din întreaga țară au decis să își suspende activitatea, protestând împotriva acestei situații absurde. Oare câți dintre noi am fi dispuși să ne oprim din activitate pentru a protesta împotriva unei instituții care ar trebui să ne protejeze? Răspunsul este simplu: puțini, pentru că majoritatea dintre noi nu avem luxul de a ne permite să ne oprim din muncă.
Proiectul de lege adoptat de Guvern, care limitează pensiile magistraților la 70% din salariul net, a fost trecut prin Parlament cu o asumare de răspundere. Dar, cumva, acest lucru nu pare să conteze pentru CCR, care continuă să amâne deciziile. Oare ce se ascunde în spatele acestei tergiversări? Poate că este vorba despre o complicitate tacită între cei care ar trebui să fie judecători și cei care sunt judecați.
În concluzie, ne aflăm într-un cerc vicios în care justiția este amânată, iar cei care ar trebui să ne protejeze continuă să se ascundă în spatele unor proceduri birocratice. CCR, în loc să fie un far al dreptății, devine un simbol al ineficienței și al nepăsării. Oare cât timp va mai dura până când această situație va deveni insuportabilă pentru societate?
